Dragostea, în exces, nu te omoară. Te pune la locul tău. Îți face patul, viitorul și deciziile.
Cum ajungi să trăiești, cu cele mai bune intenții, visul altcuiva
Nu toate drumurile care ne îndepărtează de noi încep cu o interdicție. Unele încep cu grijă.Cu cineva care ne iubește și știe că viața este grea. Cu un om care a cunoscut nesiguranța și ar vrea să ne ferească de ea. Cu o familie care își dorește pentru noi un viitor mai bun, mai stabil și mai ușor de explicat rudelor.Nimeni nu ne spune neapărat:„Nu ai voie să fii tu.”Ni se spune:„Gândește-te bine.”
„Din asta nu se poate trăi.”
„Ai putea face ceva mai serios.”
„Este frumos ca pasiune, dar îți trebuie și o meserie.”
„Noi vrem numai să nu-ți pară rău mai târziu.”Și, de cele mai multe ori, chiar acesta este adevărul: oamenii aceia nu vor să ne facă rău. Vor să ne scutească de eșec, de sărăcie, de nesiguranță și de toate umilințele pe care le bănuiesc ascunse într-un drum neobișnuit.Numai că, uneori, încercând să ne ferească de o viață grea, ne pregătesc cu multă grijă pentru o viață care nu este a noastră.
Îndepărtarea de sine nu se petrece întotdeauna zgomotos
Rareori renunțăm la ceea ce iubim într-o singură zi.
Mai întâi amânăm.Ne spunem că vom reveni după ce terminăm școala, după ce găsim un serviciu sigur, după ce trece perioada dificilă, după ce copiii cresc, după ce vom avea mai mult timp, mai mulți bani sau mai puțină teamă.Între timp, învățăm să fim pricepuți la alte lucruri.
Putem chiar să avem rezultate. Să primim aprobarea celor din jur. Să devenim serioși, responsabili și folositori. Să ni se spună că am făcut alegerea potrivită.
Și totuși, din când în când, ne întoarcem pe furiș la lucrul abandonat.
Desenăm ceva pe marginea unei hârtii. Scriem câteva rânduri. Căutăm un curs. Ascultăm pe cineva vorbind despre meseria pe care am fi vrut s-o încercăm. Intrăm într-un magazin și atingem materialele de care nu mai avem nevoie, fiindcă oficial ne ocupăm cu altceva.Nu este obligatoriu să suferim spectaculos.Uneori, îndepărtarea de sine seamănă doar cu o viață corectă în care lipsește ceva ce nu știm să numim.
Corpul recunoaște uneori drumul înaintea noastră
Există activități care ne obosesc, dar nu ne golesc.
Putem petrece ore întregi învățând ceva și să nu simțim că timpul ne-a fost luat. Putem greși de zece ori și să vrem să încercăm a unsprezecea oară. Putem munci mult fără să avem nevoie ca altcineva să ne convingă de importanța lucrului.
Nu înseamnă că pasiunea garantează succesul.
Nu înseamnă că orice dorință trebuie transformată imediat în profesie și nici că facturile se impresionează când ne descoperim chemarea.Înseamnă doar că există locuri în care energia noastră se comportă diferit. Iar această diferență merită observată înainte de a fi declarată nepractică.
Poate că întrebarea nu este numai:„La ce sunt bun?”Poate că merită să ne întrebăm și:„Ce sunt dispus să învăț fără să simt că viața mea este confiscată?”„La ce revin chiar și atunci când nimeni nu mă aplaudă?”„Unde pierd noțiunea timpului fără să simt că m-am pierdut pe mine?”
Nu orice abatere este o revoltă
A-ți recupera o parte din propriul drum nu înseamnă obligatoriu să arunci totul în aer. Nu trebuie să renunți mâine la serviciu, să-ți acuzi familia sau să pleci desculț spre libertate, lăsând facturile să-și caute singure vocația.
Uneori, primul gest este mult mai mic.
Să recunoști că dorința aceea nu a dispărut.
Să încetezi să-i mai spui „prostie” numai pentru că altcineva a numit-o astfel.Să-i faci puțin loc.
Să afli dacă mai este vie.
Să observi dacă drumul pe care mergi a fost ales de tine sau doar ai devenit foarte priceput să mergi pe el fără să te mai plângi.
De aici a apărut pantoful cu aripi
Cartea „Port pantofi cu aripi — ca să calc strâmb cu stil” nu s-a născut dintr-o victorie frumos planificată. S-a născut din abateri, încercări, drumuri potrivite pentru alții și întoarceri târzii către lucrurile care continuau să mă cheme.
Nu este un manual despre cum să-ți schimbi viața.
Nu oferă șapte pași spre autenticitate și nici nu eliberează certificat de nesupunere cu ștampilă aurie.
Este povestea unui om care a încercat să meargă drept pe drumurile primite și a descoperit foarte târziu că, uneori, a călca strâmb este singurul fel în care mai poți merge drept.
Poate că nu vei schimba nimic după ce o citești.
Cartea nu garantează revoluții emoționale sau tulburări administrative.
Dar s-ar putea să-ți amintească de lucrul la care revii mereu. De ceea ce înveți fără să simți că te risipești.
De partea din tine care a rămas vie chiar și după ce ai fost convins că ar trebui să te ocupi de ceva mai serios.
Și poate că vei ajunge la întrebarea din care a crescut întreaga carte: Drumul pe care merg mai are forma mea sau doar am învățat să nu mă mai plâng că mă strânge pantoful? Dacă te-a strâns puțin întrebarea, citește și prezentarea cărții. Pantoful știe de ce.
