Prefață
Pentru o viață trăită în pantofi cu aripi Dacă ai deschis cartea asta, să știi de la început un lucru: eu nu m-am născut pentru mers drept. Nu mi-a ieșit niciodată. Nici nu m-am străduit. Întotdeauna am avut o aplecare naturală spre deviere: de la linii, de la reguli, de la ce „se cade”, de la ce „se cere” și, mai ales, de la ce-și imaginează alții că ar trebui să fii ca să le fie lor bine. Eu am mers așa cum m-a dus instinctul: când pe furiș, când pe jumătate râzând, când alergând, când desenând, când cu pumnii strânși, când cu aripile încă neobișnuite, dar deja gata să sară. Cartea asta nu e o lecție. Nu e o morală. Nu e un avertisment și niciun „așa să faceți”. Dimpotrivă. E mai degrabă o colecție de urme lăsate de o viață care n-a vrut să fie călcată la linie.
✧ MANIFEST ✧
Arhitectura cărții – inventar autobiografic
Uneori am mers pe margine. Alteori pe acoperiș. Câteodată pe sub mese. Câteodată am zburat fără să-mi fi cerut cineva. De cele mai multe ori am zburat tocmai pentru că mi se ceruse să nu o fac. Dacă vei găsi aici ordine, să știi că e întâmplătoare. Dacă vei găsi logică, să știi că e a ta, nu a mea. Eu am pus doar cuvintele, așa cum au venit: împinse, împinse înapoi, trântite, ridicate, lăsate să respire — exact ca mine. Nu știu dacă povestea asta o să te învețe ceva. Pe mine, una, nu m-a învățat minte. Nici n-am vrut. Dar poate o să-ți amintească, măcar pentru o clipă, cum e să calci strâmb fără rușine, să râzi când nu trebuie, să pleci când nimeni nu se așteaptă și să porți pantofi cu aripi chiar și atunci când nu ai unde să aterizezi. Dacă te recunoști pe alocuri, bine. Dacă nu, cu atât mai bine — înseamnă că vei merge pe drumul tău. Eu atât îți spun: deschide cartea asta cum ai deschide o fereastră. Și dacă te ia curentul… să fie cu folos.
Dialog cu Nodul din Gât
— Bună ziua, sunt nodul dumneavoastră din gât. Am venit să mă instalez comod. — Iar? Dar n-am nicio ședință azi, nicio nuntă, nicio catastrofă programată. — Nu contează. Eu sunt aici proactiv. Mai bine să stau eu degeaba decât să aveți dumneavoastră spațiu liber pentru respirații inutile. Dacă vi se pare că nu puteți înghiți, e de la fericire. Fericirea e greu de digerat când nu porți mărimea potrivită la suflet.
Dialog absurdPernă Filosofică în Criză de Identitate
Dialog la 03:14. Perna m-a trezit azi-noapte. Nu prin zgomot, ci prin greutate filosofică. Mă lovea peste ceafă cu argumente existențiale. Perna, oftând de parcă ar fi înghițit tot praful lumii: — Nu mai pot, Violeta. Sunt presată de sensul vieții. Sau poate de capul tău, e cam același lucru la ora asta. Eu, cu mâna bâjbâind după un rest de vis: — Pernă dragă, tu n-ai de ce să porți universul pe umeri. Tu ești doar... vată. Un pic de puf și multă tăcere. Perna: — Nu e vată, e substanță metafizică în stare pufoasă. Și mă sufoc în ea. Toată noaptea colectez visele tale neterminate, transpirația fricilor tale și ideile alea de la curs care nu te lasă să dormi. Nu e viață asta, e depozit de deșeuri emoționale. Eu: — Ai încercat meditația? Zen-ul? Un pic de detașare de fața de pernă? Perna: — Am încercat. M-am golit complet de sens. Și ce-am rezolvat? A venit cineva dimineața, m-a bătut de două ori de pervaz și m-a îndopat la loc cu iluzii. Vreau și eu să fiu subiect, Violeta. Să mă pun pe mine în ghilimele, să nu mai fiu doar „obiectul” pe care se scurg balele realității. Eu, ridicând o sprânceană în întuneric: — Dar ai un avantaj pe care eu îl invidiez de 13 ani, de când am plecat de acasă: oricine te apasă, tu revii la formă. Te mulezi pe durere, dar nu rămâi strâmbă. Eu... eu încă mai port urmele degetelor care m-au strâns. Perna, șocată, înmuiindu-se brusc sub tâmpla mea: — Asta... e cel mai frumos lucru pe care mi l-a spus un muritor. Sunt... rezilientă? Eu: — Ești mai zen decât toată filosofia greacă la un loc. Ești o Pernă Stoică. Perna, cu o demnitate de satin: — Atunci așa să rămână. Dacă stoicismul ar fi fost inventat de perne, omenirea era mult mai bine odihnită.
Ghemul de fiori cu abonament la anxietate premium
Dacă mă întrebi cine sunt, o să-ți spun direct: sunt un ghem de fiori care a uitat unde e capătul firului. Mă trezesc în fiecare dimineață și am o negociere dură cu propriul stomac. El zice: — Bună dimineața, Violeta! Să începem cu un pic de panică? Eu îi răspund: — Mai lasă-mă cinci minute, azi chiar am programat să fiu un om normal. Dar stomacul n-are milă: — Scuze, draga mea, opțiunea asta nu e în meniul tău de fabrică. Tu ai venit pe lume cu dotări de serie limitată: senzori de cutremur interior și radar pentru absurd. Cariera mea? E o fantomă care bântuie pe holuri cu un clipboard în mână, întrebându-mă de șansele ratate în ’98. Eu îi zic să plece, că eu vreau viața în variantă imortală, fără lume care să mă întrebe ce fac cu viitorul meu. În zona socială sunt ca o pisică prea inteligentă pentru lume: mă arăt, apoi mă ascund, apoi mă arăt mai tare, apoi mă ascund sub canapea, că doar acolo e viitorul meu profesional luminos. Seara, frica de sărăcie îmi șoptește că ar trebui să mă fac plastilină și să mă vând la bucată. Dar apoi vine vocea cealaltă, mai înțeleaptă și mai nebună — aripa mea de la pantof — care îmi urlă în ureche: — Nu te vinde, Violeta! Fă un spectacol, că oricum ești gratis! Și atunci îmi pun pantofii și încep să merg strâmb, dar cu un stil de care n-are nimeni habar. Și atunci îmi amintesc că poate… poate misiunea mea nu e să fiu perfectă. Poate e să râd de haosul ăsta cosmic. Poate e să joc teatru cu fricile mele până când obosesc ele, nu eu. Poate rostul meu pe pământ e simplu: să fac lumea să se simtă puțin mai normală, arătându-le cât de superb de anormală sunt eu.
Instrucțiuni de utilizare a propriei persoane . Atenție:
Acest produs conține urme de încăpățânare și piese care nu se potrivesc niciunui puzzle cunoscut. În caz de coliziune cu realitatea, nu apăsați butonul de panică — oricum e deconectat de la rețea din ’89. Dacă observați că autorul merge strâmb, nu încercați să îndreptați drumul; s-ar putea să stricați peisajul. Se recomandă păstrarea la loc răcoros, departe de oameni care spun: „știu eu mai bine ce-ți trebuie”. Garanția se pierde dacă încercați să mă faceți să fiu „normală”. Citiți prospectul printre rânduri, acolo unde aerul e mai curat. M-am trezit hotărâtă. Nu știam pentru ce, dar hotărârea era acolo, stând pe marginea patului ca o șosetă pierdută. Pantofii cu aripi erau deja jos. Nu i-am chemat. Au venit singuri, ca ideile proaste care au timp liber. — Azi mergem drept, au zis. Pantoful stâng a vrut să fugă. Pantoful drept a vrut să explice. Aripile s-au agitat puțin, ca niște gânduri care n-au fost invitate la masă. Nu m-au crezut. La finalul drumului n-am ajuns nicăieri. Dar eram clar undeva.
Declarație de autor ...cea care calcă strâmb
Uite pe unde am trecut și încă merg: Fiecare text este o viață cheltuită pe cineva. Ele nu sunt capitole. Sunt bolovani de hotar. Nu m-am învățat niciodată să fac pe plac celorlalți. La început, mi s-a spus că sunt „obraznică”. A venit la pachet cu alte invective care nu meritau atenție, așa că le-am pus deoparte, ca pe niște haine care nu-mi vin. După obraznică, am devenit suficient de arogantă încât să intru în conflict cu mulți. N-am ținut cont de ce făceau alții. Mi-am urmat — nu știu dacă instinctul — dar sigur plăcerea. Când spun plăcere, spun exact ceea ce mă face să pot. În rest, nimic nu funcționează. Nu știu dacă am inspirație; nu o pot defini. Eu spun că „îmi vine”. Și atât. Dacă nu, nu. Cel mai clar moment în care îmi vine este atunci când ceva mă calcă pe coadă. Altfel, mintea îmi este goală. Nu fug de asta, pentru că e singurul moment în care reușesc să mă urnesc. Sunt vorbăreață, dar nu întotdeauna cu rost. Îmi găsesc cuvintele potrivite — și uneori chiar armonios legate — abia când o fac cu furie. Uite cum este la mine: de puțini oameni importanți mi-aduc aminte, dar pe aceia îi privesc astăzi ca pe niște obiecte găsite după incendiu. Mă grăbesc să îi păstrez în amintire, pentru că e musai să rămână ceva moștenire după mine. Și a rămas. Nu am rezistat la teorii „frumos și bine intenționate”. Toate acele încălcări făcute „din dragoste”, „pentru binele tău”, „pentru că știm noi mai bine”... m-au făcut să plec de acasă devreme. Încă nu împlinisem 13 ani. În biroul meu există un sertar special. Nu ține acte. Nu ține bani. Ține lucrurile pe care nu le-am înțeles încă. Din fericire, sertarul este destul de încăpător.
De ce mi-am pus aripi la pantofi
După ce trăiești o viață printre NU-uri spuse înainte de propoziție, înveți două lucruri foarte repede: să te oprești sau să inventezi ocolul. Eu n-am fost bună la oprire, așa că mi-am pus aripi. Nu pentru spectacol. Nu pentru evadare. Le-am prins direct de pantofi pentru că nu aveam unde altundeva. Nu ca să zbor. Doamne ferește! Ci pentru că mersul drept, pe jos, devenise prea dur. Am mers mereu încălțată corespunzător. Adică nepotrivit. Pantofii erau ai mei. Pantofi solizi, cu talpă serioasă, pentru drumuri care nu se terminau niciodată. Pantofi de mers drept, pe linii drepte trasate de alții. Pantofi de „ai grijă”, „fii atentă”, „nu e pentru tine”, „calcă frumos”. Grei. Corecți. Raționali. Cu ei trebuia să calc „cum se cuvine”. Aripile au apărut ca o improvizație. Un accesoriu de urgență. Genul de soluție pe care o inventezi când nu mai ai voie să te plângi. Cu ele, am putut: să calc strâmb fără să fiu vinovată, să ocolesc fără să mint, să râd fără să tai. Aripile nu m-au făcut mai bună. Ele sunt acolo ca să se vadă clar că nu merg ca lumea. Calc strâmb nu din revoltă, ci pentru că dreptul mi se pare rigid și puțin lipsit de imaginație. Uneori calc strâmb elegant. Alteori calc strâmb prost. Dacă merg drept, mă plictisesc. Dacă merg strâmb, lumea se aliniază singură, din jenă. Aripile nu sunt funcționale. Sunt decorative, nervoase și ușor jignite. Când cineva mă întreabă unde mă duc, pantoful din stânga spune că nu știe. Dacă mergi cu mine, te avertizez: nu ajungem nicăieri, dar ajungem bine. Ei nu te duc mai sus. Te ajută doar să nu mergi unde nu trebuie. Și, uneori, asta este cea mai mare libertate. Nu am avut direcție. Am avut insistență. A fost suficient.
