În copilăria mea de la marginea Bucureștiului, viața se juca ca un spectacol continuu, fără regizor.
La noi în curte, la ora 5 fix, se bea cafea și se mânca șerbet roz, într-o eleganță de fațadă care dura până la prima ceartă .
Aveam o pisică, Motocica, un prădător feroce pe care mama o picta cu ruj pe buze.
Eram o familie care purta sclipici în timp ce încerca să fure o bucată de viață din oala clocotită a sorții.
Din acest haos boem s-au născut cuvintele mele .
Te invit să deschizi această carte ca pe o fereastră și dacă te va lua curentul... promit să fie cu folos!
