.Are cheie. Intră dimineața odată cu notificările, se așază pe marginea patului, ne întreabă dacă am dormit bine și, fără să aștepte răspunsul, ne anunță că parola pe care am folosit-o ieri nu mai este valabilă.
Apoi ne trimite să demonstrăm că suntem noi, deși tocmai ne-a trezit în propria casă.
Poate că absurdul a fost cândva o fisură în realitate. Astăzi pare mai degrabă materialul din care este construit peretele.
Îl găsim în gesturile mărunte, în birocrații, în tehnologie, în relații, în limbajul public, în felul în care ni se cere să fim autentici după un formular prestabilit.
Ni se spune să fim liberi, dar să bifăm căsuța potrivită. Să fim spontani, dar în intervalul disponibil. Să fim noi înșine, cu condiția să încăpem în dimensiunile acceptate de platformă.
Absurdul nu mai este doar ceea ce contrazice logica. Este ceea ce respectă o logică atât de strictă, încât ajunge să contrazică viața. Completezi un formular ca să dovedești că exiști. Primești un cod pe telefon pentru a intra în contul de pe telefon. Ești întrebat dacă ești robot de o mașină care nu te lasă să treci până nu identifici toate semafoarele dintr-o fotografie neclară.
Omul trebuie să-și demonstreze umanitatea în fața unui sistem automatizat care nu are nicio îndoială în privința propriei existențe. Și noi participăm. Nu doar suportăm absurdul. Îl continuăm. Ne trezim făcând lucruri pe care, privite din exterior, nu le-am putea explica fără să părem personaje scăpate dintr-o povestire. Păstrăm obiecte de care nu avem nevoie, pentru că poate vom avea nevoie de ele exact după ce le aruncăm. Verificăm de zece ori dacă am încuiat ușa, apoi uităm de ce am intrat într-o cameră. Citim sute de opinii ca să cumpărăm un obiect simplu și, la sfârșit, alegem primul lucru care ne-a plăcut. Ne grăbim ca să ajungem undeva unde nu ne dorim să fim. Muncim ca să ne permitem să ne odihnim de munca prin care încercăm să ne permitem să ne odihnim. Ne plângem că nu avem timp, apoi petrecem ore întregi încercând să economisim câteva minute. Absurdul nu ne înconjoară doar din afară. În timp, ne intră în gesturi, în reflexe, în felul de a decide. Ne adaptăm la el atât de bine, încât ajungem să-i vorbim limba. Poate tocmai de aceea absurdul este un fond atât de fertil pentru literatură. Literatura nu trebuie să inventeze o lume lipsită de logică.
Lumea este deja aici. Tot ce are de făcut este să deplaseze puțin un obiect, să dea unei emoții o funcție administrativă, să permită unui pantof să aibă o opinie sau unei amintiri să plătească chirie. Dintr-odată, ceea ce părea doar ciudat începe să spună adevărul. O grijă înregistrată la ghișeu nu este doar o glumă. Este imaginea exactă a unei neliniști pe care încercăm să o administrăm, să o numerotăm, să o ținem sub control. O răbdare care își depune demisia spune mai mult despre epuizare decât zece paragrafe explicative. Un gând lăsat pe hol până îi vine rândul poate deveni întreaga biografie a unui om care a vrut toate viețile deodată. Absurdul literar nu distruge sensul. Îl forțează să iasă din locurile în care s-a ascuns.
Când limbajul obișnuit devine prea uzat, absurdul îl întoarce pe dos și îi verifică buzunarele. Găsește acolo lucruri pe care realismul cuminte le-ar fi ratat: frici care au contract de muncă, amintiri care refuză evacuarea, speranțe care nu răspund la interfon. Prin absurd, ceea ce nu poate fi spus direct capătă corp. Nu spui că ești blocat. Spui că ideea a venit, dar forma ei încă își caută loc de parcare. Nu spui că nu ai încredere în tine.
Spui că hârtia îți cere dovezi. Nu spui că ți-ai pierdut răbdarea.
Spui că aceasta a cerut adeverință pentru condiții grele de muncă.
În aceste deplasări aparent comice se produce ceva serios. Emoția este scoasă din explicație și așezată într-o scenă. Nu mai este descrisă. Este văzută. Iar ceea ce poate fi văzut devine, măcar pentru o clipă, suportabil.
Poate aceasta este una dintre funcțiile cele mai importante ale absurdului: nu să ne facă să fugim de realitate, ci să ne permită să o privim fără să ne strivească.
Râsul nu anulează gravitatea. Uneori este singurul mod în care gravitatea poate fi ținută în brațe. Există adevăruri care, spuse solemn, se închid. Devin declarații, lecții, concluzii. Absurditatea le lasă deschise. Le împiedică să se transforme în morală. O situație absurdă nu îi spune cititorului ce trebuie să creadă. Îl așază în fața unei lumi care funcționează greșit, dar într-un fel tulburător de familiar. Cititorul râde, apoi își dă seama că mecanismul îi aparține. Aici începe literatura. Nu în decorul straniu, nu în obiectele care vorbesc și nici în răsturnarea gratuită a logicii.
Literatura începe în momentul în care absurdul exterior se întâlnește cu o contradicție interioară. Un om așteaptă ani întregi ceva ce spune că nu mai dorește.
Altul cere libertate, dar intră în panică atunci când nu i se spune ce să facă. Cineva își petrece viața apărând o ușă pe care nu a încercat niciodată să o deschidă. Altcineva fuge de singurătate și își construiește, cu mare grijă, o viață în care nimeni nu poate intra. Aceste lucruri nu sunt absurde pentru că sunt imposibile. Sunt absurde tocmai fiindcă sunt perfect omenești. Absurdul literar nu este o colecție de ciudățenii. Este o formă de precizie. El decupează contradicția, o luminează și refuză să o rezolve. Nu repară omul. Nu îl transformă în proiect. Nu îl conduce spre concluzia corectă. Îi arată doar mecanismul și îl lasă să audă cum scârțâie. Poate că trăim într-o epocă în care absurdul este mai prezent fiindcă realitatea se schimbă mai repede decât limbajul nostru.
Apar sisteme, reguli, tehnologii și forme de viață pentru care încă nu avem cuvinte potrivite. Folosim expresii vechi pentru situații noi și ne mirăm că ele nu mai încap. De aici vine senzația că lumea și-a pierdut instrucțiunile de utilizare. Dar poate nu le-a avut niciodată. Poate diferența este că acum vedem mai clar cât de fragile au fost mereu explicațiile noastre. Ordinea, normalitatea, succesul, siguranța, identitatea — toate par solide până când realitatea le cere actele. Absurdul apare exact în acel moment. Nu ca dușman al sensului, ci ca inspector al lui. Îl întreabă de unde vine, cine l-a autorizat și de ce pretinde că este singurul posibil. Apoi îi pune ștampila greșit și îl trimite la alt etaj. Literatura poate face din această dezordine o formă. Nu o ordine definitivă, ci una respirabilă. Adună fragmentele, contradicțiile, gesturile fără explicație și le așază suficient de aproape încât între ele să se producă o scânteie. Sensul nu este livrat. Se întâmplă. Poate de aceea absurdul își permite să facă sens în orice direcție. Nu este obligat să ajungă la o concluzie. Poate porni de la o parolă uitată și ajunge la identitate. De la un pantof și ajunge la libertate. De la un ghișeu și ajunge la frică. De la o ușă încuiată și ajunge la viața pe care cineva nu a trăit-o. În literatura absurdului, lucrurile nu sunt simboluri fiindcă autorul le-a repartizat un rol. Devin simboluri fiindcă, odată puse în mișcare, încep să tragă după ele tot ce știm. Un scaun gol nu mai este doar un scaun gol. Este cineva care nu a venit, cineva care a plecat sau cineva căruia încă îi păstrăm locul, deși susținem că masa este completă. Absurdul nu ne scoate din lume. Ne bagă mai adânc în ea. Ne arată că realitatea nu este formată doar din lucrurile pe care le facem, ci și din explicațiile ridicole prin care încercăm să le suportăm. Că omul este singura ființă capabilă să-și construiască singură o închisoare, să-i pună perdele și apoi să se plângă că vederea nu este suficient de largă. Și tot omul este cel care poate râde de asta. Poate că aici stă salvarea, dacă avem nevoie de una: în capacitatea de a vedea absurditatea fără să ne prefacem că am rezolvat-o. Să spunem: da, viața nu respectă întotdeauna logica pe care i-am pregătit-o. Da, uneori facem exact lucrul de care fugim. Da, ne purtăm fricile ca pe niște funcționari publici imposibil de concediat. Dar din toate acestea putem face o frază. Iar dacă fraza este suficient de vie, pentru o clipă absurdul nu ne mai târăște după el. Merge alături de noi. Cu acte provizorii.
