În dulapul meu nu se țin haine.
Hainele au plecat demult, jignite că nu le scot în lume suficient de des.
Unele s-au dus la oameni mai normali, unde au fost purtate la botezuri, la întâlniri decente și la fotografii în care toată lumea zâmbește ca și cum n-ar avea niciun sertar plin de dezastru. În dulapul meu se țin aripile. Nu toate. Doar cele care au supraviețuit. Unele sunt împăturite prost.
Altele au pene rare, cu goluri prin care se vede frica. Una are o pată de cafea dintr-o dimineață în care am vrut să fiu eficientă și mi-a trecut. Alta are o urmă de ruj, de pe vremea când încă mai credeam că dacă mă fac frumoasă, lumea va înțelege mai ușor că nu sunt periculoasă. Pe raftul de sus stă aripa veche. Cea mai importantă.
Nu o arăt oricui. De fapt, multă vreme n-am arătat-o nimănui. O țineam acolo, între două cutii de amintiri și o pungă cu explicații pe care nu le-am mai dat. Uneori deschideam dulapul doar cât să mă uit la ea. — Mai ești? întrebam.
Aripa foșnea puțin. — Sunt, dar m-am cam săturat să fiu depozitată. Înăuntru locuiau molii. Nu multe. Câteva. Discrete. Cu antene fine și aer de proprietare vechi. Nu mi-au cerut chirie niciodată. Nu făceau scandal. Nu rodeau aripa din răutate. O îngrijeau în felul lor ciudat, scuturând praful din colțuri și aerisind tăcerile prea vechi. La început m-am speriat. — Am molii în aripă, mi-am spus. E grav. Înseamnă că s-a stricat ceva. Dar una dintre ele, cea mai mică și mai obraznică, mi-a ieșit în față pe marginea unei pene. — Nu s-a stricat nimic, doamnă. S-a păstrat. — Cum adică? — Lucrurile vii, când sunt ținute prea mult închise, fac molii. Nu e boală. E dovadă de captivitate. De atunci, le-am lăsat acolo.
Moliile mele de pene. Colocuitoarele originale. Ele știau tot. Știau când mi-am strâns râsul ca să nu par că fac mișto de lume. Știau când am tăcut ca să nu fiu prea mult. Știau când m-am redresat atât de tare, încât mi-am pierdut curba pe care alerga bucuria. Știau și când îmi venea să răspund. Atunci începeau să foșnească toate deodată. — Spune! spune! spune! Eu închideam gura. Moliile cădeau de pe raft, leșinate de indignare.
Într-o zi, cineva a venit prea aproape de dulap. Nu era un om rău. Sau poate era. Nu știu. Oamenii nu vin mereu cu eticheta lipită pe frunte, deși ar fi fost util pentru economie emoțională. A deschis ușa fără să întrebe. — Vai, dar ce e aici? — Aripa mea. — Pare cam veche. — Este. — Are molii? — Are. Omul a făcut un pas înapoi. — Mie mi-e frică de molii. Atunci am închis dulapul. Nu brusc. Nu teatral. Fără muzică de orgă, fără furtună, fără să cadă portretul străbunicului de pe perete. Doar am închis ușa. Pentru că am înțeles ceva simplu: cine se sperie de molii nu are ce căuta în aripă. Nu pentru că moliile ar fi importante în sine. Nici măcar ele nu cred asta. Sunt niște vietăți mici, pufoase, cu ambiții textile și un simț al proprietății exagerat. Dar moliile spun adevărul. Spun că aripa a stat ascunsă. Spun că a fost prea multă vreme nepurtată. Spun că ceva viu a fost împăturit, pus la păstrare, scos din circulație ca să nu deranjeze lumea. Cine vrea aripi fără molii, vrea aripi noi, de vitrină. Aripi care n-au fost încercate. Aripi care n-au stat prin dulapurile fricii. Aripi care nu știu cum miroase singurătatea când stă închisă lângă naftalină și explicații vechi. Eu nu am asemenea aripi. Ale mele au istorie. Au cute. Au pene lipsă. Au molii cu acte. Și, din când în când, când deschid dulapul, aripa veche se scutură singură și spune: — Mai mergem? Eu mă uit la ea, la molii, la praful ridicat în lumină. — Unde? — Nu contează. Important e să nu mai stăm împăturite. Atunci moliile se aliniază solemn pe marginea raftului, ca o comisie mică de zbor domestic. Cea mai bătrână dintre ele ridică o antenă și declară: — Se aprobă ieșirea. Cu prudență. Cu umor. Cu penele pe proprie răspundere. Și eu îmi pun aripa pe umeri. Nu e perfectă. Nu e curată. Nu e nouă. Dar este a mea. Iar cine se sperie de molii poate rămâne afară, într-o lume foarte bine aerisită, unde nu se întâmplă nimic viu de teamă să nu lase urme.
