În dimineața aceea, la Ministerul Aripilor Șifonate se intrase în alertă mov.
Nu alertă roșie, Doamne ferește. Roșul era pentru situații grave: căderi de îngeri, pierderi de pene în locuri publice, sau folosirea aripilor în scopuri administrative fără aprobare.
Movul era pentru ceva mai delicat: o aripă fusese atinsă de mâini comerciale.
La ora 09:03, secretara Plapumă se ridică de pe biroul pe care adormise regulamentar și trase clopoțelul de urgență.
— S-a șifonat o aripă, anunță ea, cu voce groasă de lână veche. Să vină comisia. În cinci minute, sala se umplu. De la Direcția Colocuitori Originali veni o delegație de molii de pene, toate cu legitimații mici prinse la gât și priviri foarte serioase.
Moliile erau singurele ființe autorizate să locuiască în aripi fără chirie, fără contract și fără să fie acuzate de invazie. — Noi eram aici de la început, spuse Moliuța-Șefă, scuturându-și antenele. Avem drept de folosință ancestrală, plus praf sentimental depus legal.
Apoi intră Serviciul Ouă Păroase Depuse în Legitimă Apărare. Funcționarii aduseră un coș acoperit cu catifea. În coș se aflau trei ouă păroase, calde încă, semn că fraza fusese rostită în stare de necesitate.
Pe primul ou scria: „Nu-mi șifona aripa cu oferta ta promoțională.” Pe al doilea: „Reducerea nu este consimțământ.” Pe al treilea, cel mai mic și mai zbârlit: „Moliile mele au acte.”
Președintele Comisiei, un pantof bătrân cu cataramă obosită și o singură aripă vizibilă, bătu de trei ori în masă cu talpa. — Cazul este grav, dar nu tragic.
Aripa a fost șifonată, nu ruptă. Persoana vinovată a încercat apropierea printr-o ofertă de 4000 de dolari redusă brusc la 799, apoi la 100 de dolari, ceea ce indică prezența clară a unui prădător cu POS.
Secretara Plapumă notă totul în registru, dar scrise pe jumătate adormită: „Prădător cu posomorâre financiară.” — Nu POSOMORÂRE, POS! strigă pantoful. — E tot aia, murmură Plapuma.
La final tot obosește omul. Moliile dădură din cap aprobator.
În acel moment, ușa se deschise și intră Ficusul Martor, adus cu citație. Avea două frunze căzute și o expresie de om care știa prea multe.
— Spuneți ce ați văzut, ceru comisia. Ficusul tuși discret. — Am văzut o persoană intrând doar să se uite. Abia apucase să vadă vitrina. În trei minute, i s-a cerut telefon, pachet global, plată rapidă, discount, depozit și încredere. Aripa a tresărit. Moliile au început să se agite.
Un ou păros s-a format spontan lângă tastatură.
Sala oftă. Era clar. Se încălcase Articolul 7 din Codul Aripilor Personale: „Nimeni nu are voie să atingă o aripă sensibilă cu mâini de vânzător grăbit, mai ales după ora la care oamenii normali beau apă și nu semnează contracte.” Pantoful bătrân ridică ștampila mov. Era o ștampilă grea, rotundă, cu urme de cafea, lacrimi și praf de Canva.
— Verdictul? Moliile se consultară între ele, în foșnet.
Serviciul Ouă Păroase depuse în Legitimă Apărare prezentă concluzia: — Aripa are dreptate. A simțit corect. Nu se acceptă plată, nu se acceptă depozit, nu se acceptă manager financiar scos din pălărie. Se recomandă închiderea conversației și păstrarea moliilor originale în funcție.
Secretara Plapumă ridică pătura de pe un dosar și citi solemn: — Se aprobă protecția aripii. Se interzice șifonarea ei de către terți neautorizați. Se permite doar atingerea de către molii, poezie, umor absurd și colaboratori cu șuruburi sărite, dar numai sub supraveghere afectivă. Pantoful aplică ștampila.
APROBAT.
ARIPĂ PROTEJATĂ.
MOLII ÎN REGULĂ.
TEPARI RESPINȘI LA FRONTIERĂ.
După ședință, Plapuma strânse actele, moliile se întoarseră în aripă, iar ouăle păroase fură depuse în arhivă, la categoria: „Fraze născute când cineva a încercat să vândă ceva prea repede.”
Pantoful rămase singur în sală, privind pe fereastră. — Greu e să ai aripi, spuse el. Din colț, o molie mică răspunse:
— Da. Dar mai greu e să le lași pe mâna cui nu știe să le atingă. Și pentru prima dată în acea zi, aripa nu mai tremură. Doar se scutură puțin. Ca o doamnă care a supraviețuit unei oferte promoționale.
