Te-ai trezit vreodată trăind o poveste care arăta impecabil pe hârtie, dar în care tu simțeai că te strâng pantofii și te sufoci?
O viață organizată rigid de alții „spre binele tău”, în care ai semnat decizii pe care, de fapt, le-a luat ghinionul administrativ în locul tău, cu laba lui transpirată?
După o săptămână în care m-am simțit ca o umbrelă închisă într-o zi cu soare, m-am trezit azi-noapte la ora 04:12 pentru că mă chinuia o idee.
Vocea din capul meu și-a pus direct papucii de scandal și mi-a zis:
„Scoală-te și schimbă macazul, Violeta, că s-a spart ceva în peisaj!”
Așa că am decis: nu mă autodistrug pentru un lucru care nu mai încape în mine. Renunț eu la mersul drept. De bunăvoie. Cu acte în regulă și cu un pantoful obraznic gata să sară pe acoperiș. Pentru că, să fim sinceri, normalul oricum nu are linii de aur.
Voi ați avut vreodată momente în care ați simțit că bat câmpii de un absurd total, doar pentru că e singurul loc unde nu e aglomerație?
Lasă-mi un gând în comentarii, să știu că nu vorbesc doar cu perna mea stoică în dimineața asta!
